Îmi lipsește spiritul, neînfricarea, cugetul și răsuflarea sufletului gol. Adoram să vorbesc cu el, să îl ating din când în când cu o privire
și să-i mângâi tâmpla crispată de dureri. Avea vocea răgușită, aripile frânte și ochii în
lacrimi. Nu mai era copil, nici orfan, era amărâtul care tânjea după iertare și
după tot ce este mai sincer într-o viață mizerabilă. Era un paradox, iar eu
eram vocea detașată din mulțime, singura pe care o mai auzea. Ura rasa umană,
ei nu îi cânta așa cum îmi cânta mie, târziu în noapte.
El era ca noi, avea
aceleași trăsături, dar se diferenția doar prin deținerea unor globi oculari albaștri
superbi în care mi-aș fi putut pierde noțiunea timpului și a vieții, dar nu am
vrut. Acei ochi au fost singurii în care
nu m-am rătăcit, în rest, căprui, verzi, negri și iar verzi cu siguranță, numai
ai lui nu. Oamenii l-au
trădat, alții l-au crezut o glumă, unii l-au batjocorit pentru că nu era
asemenea lor și într-un final l-au năucit. Odată a fost un om plin de nădejde
și speranță, căci demult s-a îndrăgostit și a simțit. Iubea o fată cu ochi ca ai lui, albaștri și triști în
care se reflecta amărăciunea și-odată cu ea, dragostea pe care i-o împărtășea
sufletului, care nu era nici pe departe gol ca acum. Dar a apus, pleoapele și
le-a închis, ochii s-au întunecat, iar EA s-a stins.
A înmormântat-o, și-odată cu dragostea iubitei, i-a dispărut și sufletul, murind pe dinăuntru. Mai mult decât știu ei, mai mult decât am știut eu la vremea aceea. În acel moment definitoriu s-a transformat copilul în bărbat, iar bărbatul în neînsuflețit. Și a promis că se va răzbuna, atât pe el, cât și pe lumea rea.
A înmormântat-o, și-odată cu dragostea iubitei, i-a dispărut și sufletul, murind pe dinăuntru. Mai mult decât știu ei, mai mult decât am știut eu la vremea aceea. În acel moment definitoriu s-a transformat copilul în bărbat, iar bărbatul în neînsuflețit. Și a promis că se va răzbuna, atât pe el, cât și pe lumea rea.
Au murit amândoi.
Deși ea i-a trădat atâția ani, el tot nu a lasat-o stingheră în lumea de
dincolo, nu și-ar fi putut ierta dacă facea una ca asta. Sufletul, împreună cu trupul, s-a făcut praf, s-a ars cu țigările, s-a înecat în fum și s-a tăiat deseori
pentru a uita și a nu mai simți durerea din adâncuri, ci doar pe cea de la
suprafață, superficială, cum o numea. El este în viață, deși este
greu de crezut. Încă bâjbâie pe la inimile unor oameni ca mine, nu se lasă
doborât, asemenea unui soldat în război, care își iubește țara în mod
necondiționat, încât iși dă viața pentru ea. Oricât de trist și de umil ar
părea, îi este alături iubitei, încă face orice este posibil pentru ea. Îl văd
peste drum. Calcă ușor, cu pași mici, timizi dinspre cimitir. Nu știu ce simte.
Nici nu mă vede, deși îmi fixează privirea perfect. La fel de perfect, ca și
chipul fetei, înainte de tragedie, chip a cărei rază continuă să strălucească
și să vegheze asupra iubitului.
Trece o vreme și
primesc un telefon de la depărtare, exilat. Răspund cu o voce veselă, dar pe a lui nu o
simt la fel. Îl simt lângă mine, îmi controlează gândul, de acum și până-n noapte.
Urechea mea sângerează când îi aud vocea frustrată, trecută prin chinuri,
modificată de heroină. M-ai speriat- îi spun. Și mă linișteștește imediat, căci
îmi vorbește frumos, de parcă este o strategie a cărui scop este să mă mintă.
Și o face în cel mai sincer și adevărat mod posibil, dar mă minte...Eu sunt
slabă de inimă, orice sunet mă tulbură. Plâng și spun că vreau să renunț, dar
se lipește de mine și refuză să mă abandoneze, iar vocea lui mă îndrumă spre
un loc sigur, ferit de tot și toate. Sufletul lui nu mai este gol când este lângă mine, vocea
lui îmi șoptește că totul va fi bine, iar ochii nu o mai caută pe ea, ci pe
mine.
Dar de ce eu? Ce sunt eu? Cine sunt eu? Lumea spune că sunt motivul pentru care a
fugit, că sunt cea care l-a capturat, l-a sfărâmat în bucăți fără a mai lăsa nimic,
cea care i-a sfâșiat aripile și a alungat luna la care lupul singuratic medita.
Dar se înșală, pretextele sunt false, iar dovezile nu există. Am fost lângă el când a avut nevoie, când voi ați fost prea orbi ca să
vedeți cât suferă din pricina unor răni care-l devorează dinspre
interior spre exterior. I-am dăruit un obraz fierbinte și lacrimi prăpădite de
el...îmi amintesc că nu mă credea că plâng, cum să mă credeți voi? Voi nu aveți
habar, nu îl cunoașteți nici pe el, cu atât mai puțin pe mine. Poate el este
lupul, dar voi sunteți fiarele care l-au omorât în timp. Poate are sufletul
gol, dar l-a avut odată plin de bunătate, aurit și curățit de iubire...pe când
voi nu ați știut, nu ați trăit și nu veți fi ca el niciodată, oricâte suflete
și trupuri ați distruge. S-a detașat, tocmai din acest motiv, deoarece
nu a putut descoperi în voi încrederea, sprijinul, iubirea și măreția acelor ochi
albaștri pe care i-a pierdut atât de repede, în mod brutal, crud și fără sens.
Așa cum vă veți prăpădi și voi, plătind pentru tot ce i-ați făcut...Poate doar
atunci va avea liniște, iar sufletul i se va vindeca în sfârșit, după multele
chinuri sfâșietoare ale mizerului destin pe care l-a parcurs în această viață.
P.S: Nici nu știu
de ce o numesc viață, având în vedere că abia mai trăia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu