Fluturi. Peste
tot fluturi. De dimineață, pe poza de album, zburând și fluturându-și formele
ca niște nebuni, în mod iluzoriu, ca și cum aripile și le-ar frânge. Sunt
printre paginile unei cărți impecabile, albe, parcă stropite doar în colț de
culorile orbitoare ale fluturilor care zboară din pagină în pagină. Sunt și în
părul fetei care trece cu privirea în pământ pe lângă mine și pe caietul
Melindei.Privesc cerul și
o multitudine de insecte fabuloase îmi bucură ochii. Mov, roșii, turqouise,
verzi, galbeni, dar unul albastru se oprește și mă privește. Ce
ciudat...aripile-i vorbesc și îmi șoptesc „Te iubesc!”
Pășesc tot timpul
și deși hainele-mi sunt negre, mă colorez în ochii oamenilor, privirea lor îmi
dă putere. Inima îmi este mângâiată de mii de sentimente, stomacul mi-este plin
de fluturi care zburdă liber. Jocul lor reprezintă piesa pe care îmi trăiesc
viața și plutesc peste soare și sub lună. Sunt Hyperion. Nu mă vezi, dar mă
poți simți, sunt fluturele pierdut, din poza de album de zi cu zi. Astăzi este
primul capitol din restul vieții mele și mă caut pe mine, căci nu mă pot vedea,
nici pe mine, nici persoana mea.Zbor! Mă uit la
ceilalți, îi aprind și le răsucesc mintea. De optsprezece ani mă tot plimb și
trăiesc, mă ridic și îmbrățișez astrele, copacii și zmeul...cu părul blond și
ochii albaștri ca cerul.Dar el nu mă
poate vedea, și aș vrea, cu un sărut să îi arăt lumea.
-Te-aș lua de
mână, dragul meu, să îți citesc cât în lună și-n stele că ești arzător ca ele.
-Iubito, te aud,
nu coborî din cer pentru mine. Nu vreau să te sufoc cu dragostea mea, nici să
îți frâng aripa. Știi că nu aș putea să te văd, decât dansând pe bătaia din
inima mea. Ființă plăpândă, nu îmi doresc să te rănesc. Sărută-mă tu, învață-mă
tu să îți dau drumul să zbori, căci tu nu ai fost a mea și nici a altcuiva. Vei
rămâne o mică fată cum nu am mai cunoscut, pe nume Roxana.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu